Dincolo

În
ultimii ani,din când in cand, iţi trece şi ţi-e dor de o piesa de teatru.Să o vezi in sală,cu actori în carne şi oase .
Să râzi ,să plângi,să aplauzi ori să te revolţi.
Cam de vreo cincisprezece stagiuni,să zicem, după spectacolele teatrelor din Bucuresti pleci doar cu revoltă.
Ori cu tristeţe şi lacrimi .
La câteva luni ( bune) în care te mai descurci cu o carte,un disc sau un tablou, iţi poate trece.Iei relaţii şi iar mergi la teatru .

Tot aia gaseşti ,dacă ai noroc .
Dacă nu ai noroc,găseşti mai rau ,mai deprimant ,mai revoltator şi mai de plans.

Aici, răsuflam puţin ca să ne revenim.

Revenind trebuie să spunem că ne referim atât la teatrele lirice cât şi la cele dramatice.
La cele lirice sunt ori montari vechi atunci când nu sunt încropite, ori montari sumbre şi bizare când nu sunt matinee pentru kindergarden .
Pe langa asta, la prima scena lirica a ţarii toată lumea se cearta, se scuipa şi se îmbranceşte permanent.
Se institue câte un moratoriu doar pe durata specatcolelor .Însa în antracte atât instrumentiştii cât si distinşii cântareţi şi corişti îşi trag cu nadejde ghionturi si păruieli pâna la al doilea gong.
Dacă apare dl.Director, artiştii ,cei trei dirijori ,regisorii şi muncitorii ,se aliază în contra dumisale şi daca nu reuşesc să-l apuce, îl fugaresc pâna la Dâmboviţa si după aia lansează pietroaie după dânsul.
La teatrele dramatice este mai linişte .
Personalul artistic şi tehnic a fost mai înţelept şi a consimţit la un fel de acord tacit .
Ficare joacă aşa cum poate şi cum are chef .Dacă nu iese banul bine,dacă iese şi mai bine .

Cum pot mari actori ,cum se cred ei ,să joace aşa cum joacă,este un mister .

Ce crede Maia că joacă şi că face când stă crăcănată pe scara de zugrav în rolul Vetei ,cu Ivaşcu sub scară, între cracii scării şi ai ei, nu se poate şti .
Dar putem şti ce geniu şi ce om a fost Caragiale .
Putem sa realizam ca nu ea sau familia ei şi a lui Ivaşcu l-au crescut, l-au dat la şcoală sau măcar l-ar fi plâns un moment pe dl.Caragiale .
Atunci de ce îşi bat joc de el ca nişte păgâni ?
Nu credem că doar pentru bani ,fiindcă dacă ar avea nevoie de bani i-ar putea obţine cu onoarea mai puţin pătata . Furând din buzunare sau de la market,escrocând văduve si orfani ori ocupându-se de traficul cu tutun şi alte alea .

A fost un exemplu, dar nu suficient de acoperitor pentru că pe la toate teatrele e cam la fel.

Impertinenţa,suficienţa si amocul artiştilor din teatrele bucureştene este cam acelaşi peste tot.
Fenomenul este destul de cunoscut şi a impus o rezolvare firească ,după un timp.

S-a crezut că actorii, cu marea lor capacitate mimetica, or sa se ia după unii dintre colegii lor venerabili,majestuoşi,incarcaţi de ani şi de titluri. Şi măcar de ruşinea acestora ,dacă nu a spectactorilor,sa-şi facă meseria ca lumea .

Rezultatul a fost uimitor .

După două spectacole la Take ,Ianke si Cadâr şi unul şi jumatate la
Inima de câine ,un om care se respectă pe sine şi pe cei care l-au educat nu ar mai da pe la teatru niciodată, dacă nu ar spera ca lucrurile să se mai indrepte.

Venerabilii,respectabilii,titraţii,iubiţii şi exagerat de compatimiţii - în ultimul timp - mari actori ai noştri ,işi spun rolurile cu un talent şi o chemare la fel de mare ca a unor elevi de liceu în serbarea de sfârşit de an.Uneori nici măcar atât .
Spun replicile rapid şi superficial,uită ori sar pasaje intregi,se grabesc şi nu participă la acţiune iar la urma ies în sila la aplauze, în faţa unei săli tixite de oameni care îi adora pentru ce au fost, dar de a caror adoraţie actorii par a fi sătui si plictisiţi .

Daca sunt exceptii acestea se numesc Damian Craşmaru şi Carmen Stănescu .
Insă la ei, spectactorul obişnuit, nu va mai putea ajunge până la sfârşitul zilelor sale - pentru că nu se găsesc bilete nici dacă le plateşte cu luna de pe cer.

Nu mergem mai departe,dacă nu cumva cu toate eforturile de a nu o face, totuşi ,am ajuns prea departe, decât pentru a spune urmatoarele.

Iubitorii de spectacol se frământă şi tânjesc de mult timp după Ilarion Ciobanu ,Ninetta Gusti şi mai recent,după omul de radio Paul Grigoriu .
Paul nu a mai vrut în ruptul capului ,după pensionare ,să mai lucreze şi a plecat la munte să citească,să se plimbe ,să bea cafea şi să se gândească .Asta spunea el că doreşte să facă .
Ilarion Ciobanu stă numai la el acasa ,şi-a lăsat barbă lungă,se uită in soare de pe terasă , pufaie din pipă şi tace iar Ninetta Gusti ,marea doamnă a unui teatru profesionist,riguros si memorabil ca o piatră de hotar, a făcut altfel.
Ea s-a dus la ţara,prin Teleorman parcă,intr-o căsuţă modestă,cufundată printre corcoduşi şi bălării ,trăind sărac şi împărţindu-şi liniştea cu cele câteva pisici care o mai iubeau .
Reporterii frenetici i-au dat de urmă să o consoleze în mod profesional ,sperând de la ea sa se vaite şi să-şi rupă părul din cap din cauza indignării,uitarii si mizeriei.
Au ramas consternati sa găseasca un om demn care ştia să trăiască simplu,curat , liniştit şi împăcat cu viaţa ei şi cu lumea .
Când au întrebat-o de ce nu mai vrea să joace şi să încânte teatrul cu arta sa ,le-a spus aşa of the records la o ceaşca de ţuica :
- Dagii mei,o slănina oricât ar fi ea de bună ,odată si odată tot râncezeşte .Mai bem o ţuiculiţa ?

Mulţi simt când trebuie să se oprească .Dar sunt şi figuri care fac pasul acela dincolo de starea de Sublim care toata lumea ştie unde duce .

Doar ei nu vor sa ştie.